Analiza condiţiilor specifice
societăţilor actuale evidenţiază faptul că în foarte multe ţări se agravează şi
se extind fenomenele de devianţă, marginalizare, delincvenţă şi criminalitate.
Procesele accentuate de schimbare şi
transformare care însoţesc evoluţia oricărei societăţi au condus la apariţia
unor noi fenomene sociale grave, acestea obligând nivele deosebit de alarmante,
în special în ţările recent eliberate de sistemul totalitarist, între care şi
România.
Procesul rapid de tranziţie a
generat o criză ce afectează în special adolescenţii şi tinerii. O sursă
importantă a acestei crize o reprezintă o anumită confuzie valorică în legătură
cu modalităţile de promovare socială în noua societate şi de integrare în viaţa
matură sau de pregătire pentru o astfel de viaţă.
Ca urmare, criminalitatea a crescut
foarte mult, oferind adolescenţilor un cadru cu puternice influenţe negative.
Din acest motiv, un loc aparte în aria problematicii devianţei este ocupat de
cercetările privind delincvenţa juvenilă, fenomen cu implicaţii negative atât
pentru societate, cât şi pentru destinul ulterior al tinerilor.
Numărul de adolescenţi (14-18 ani)
condamnaţi a cunoscut în România o creştere semnificativă. Acest fapt poate fi
explicat pe de o parte prin acea că sărăcia şi inegalităţile economice
afectează în mod special copiii şi tinerii, iar pe de altă parte slăbirea
instituţiilor de socializare (familie, şcoală, organizaţiile de tineret şi
copii) şi agenţilor de control administrativ şi poliţienesc.
În consecinţă, un răspuns adecvat la
întrebarea “de ce tinerii încalcă normele penale?” presupune studierea atât a
trăsăturilor individuale, cât şi a variantelor sociale care caracterizează
situaţia de viaţă a copiilor şi adolescenţilor, precum şi a mecanismelor
etiologice de producere a delincvenţei.
Este binecunoscut faptul că, dintre
factorii cu rol educativ şi socializator, un loc esenţial îl ocupă familia.
Familiei îi revine în parte dificila misiune de edificare a personalităţii
socio-culturale fiind, deci, responsabilă de socializarea şi inserţia adecvată
în societate a copiilor şi adolescenţilor. Confruntată astăzi cu dificultăţi
economice tot mai severe, la care se adaugă şi confuzia de valori, familia
riscă să-şi slăbească capacitatea sa de supraveghere a procesului de socializare
a tinerilor.
Cu toate acestea, trebuie înţeles
faptul că evoluţia comportamentului adolescenţilor nu depinde numai de
modalităţile de socializare familială, ci şi de un ansamblu de factori şi
instanţe educative: şcoală, grup de prieteni, grup de muncă, etc.
O importanţă deosebită pentru
societate o are şi identificarea formelor şi modalităţilor cele mai adecvate de
realizare a educaţiei morale a minorilor, de prevenire a comportamentelor
deviante în rândul acestora.
În explicarea factorilor care favorizează
apariţia comportamentului delincvent juvenil, îmi voi baza demersul teoretic şi
metodologic pe unele date de cercetare şi principalele teorii elaborate în
acest sens.
Pe lângă analiza factorilor care
generează apariţia delincvenţei juvenile, vom arăta şi aspecte legate de
infracţionalitatea juvenilă, dar şi mijloace de reinserţie socială a tinerilor
infractori.
a.
Delincvența juvenilă-
considerații teoretice
Drumul foarte lung şi complex pe care îl parcurge copilul de
la existenţa biologică la cea socială este, în esenţă, drumul umanizării şi
socializării acestuia. Acest fenomen de adâncă transformare a copilului se
realizează treptat prin extinderea şi perfectarea continuă a relaţiilor cu
mediul, ceea ce echivalează cu ridicarea sa de la conduitele primare,
inferioare, la conduitele superioare, sociale. Procesul de umanizare şi
socializare a fiinţei umane nu este un fenomen simplu, supus unei coordonări
totale şi certe. În acest proces intervin un complex de factori care
favorizează dezvoltarea conduitelor fie în sens pozitiv, fie în sens negativ.
Ca urmare, diversele manifestări exprimate în conduita
copilului constituie criteriul de evaluare a nivelului de conştiinţă pe care
l-a atins în dobândirea sensului social al vieţii, precum şi gradul devierilor
de conduită contractate (asimilate).
Fenomenul delincvenţei juvenile este larg dezbătut antrenând
cercetători din diverse domenii: medical, sociologic, psihologic, pedagogic,
criminologic, criminalistic, juridic etc., conferindu-i acestui fenomen o investigaţie
interdisciplinară. Fenomenul este etichetat sub diverse denumiri: copii cu
tulburări de comportament (termen medical); tineri inadaptaţi (termen
sociologic); “copii - problemă” (termen psiho-pedagogic); minori delincvenţi
(termen juridic) etc. Toţi aceşti termeni se referă la minori care, într-un fel
sau altul, au ajuns în conflict cu normele morale şi juridice, valabile pentru
comunitatea în care trăiesc. Conduita normală este reprezentată de
comportamentele socialmente acceptabile, compatibile cu modele culturale ale
societăţii din care face parte minorul.
Controlul social este un factor principal de organizare şi
ordonare a conduitelor individuale şi a raporturilor sociale, asigurând
consistenţa şi coeziunea internă a societăţii, continuitatea şi stabilitatea sa
internă, orientarea şi reglarea comportamentului social, integrarea individului
în societate. Prin intermediul său, societatea formează şi impune indivizilor
motivaţia asimilării şi respectării valorilor şi normelor sociale dezirabile, recompensând
conduitele conforme cu modelul său etico-juridic şi respingând pe cele care se
abat de la acest model.
În orice societate controlul social poate să fie pozitiv sau
negativ, formal sau informal, direct sau indirect (Banciu, 1992).
Controlul social pozitiv se fundamentează pe asimilarea şi
cunoaşterea de către indivizi a valorilor, normelor şi regulilor de convieţuire
socială, ca şi pe motivaţia acestora de a le respecta din convingere. În
schimb, controlul social negativ se bazează, în special, pe temerile
individului că va fi sancţionat în cazul nerespectării sau încălcării normelor
şi regulilor sociale. Incluzând o serie de tabuuri şi interdicţii de natură
morală, culturală, religioasă, administrativă, juridică, această formă a
controlului social constă în dezaprobarea şi respingerea comportamentelor
indezirabile, prin utilizarea unor mijloace variate: ironizare, ridiculizare,
marginalizare, izolare, detenţie etc. În acest caz, indivizii se vor conforma
faţă de regulile de conduită nu din convingere, ci din teama de a nu fi
sancţionaţi.
În funcţie de instanţele de la care emană, controlul social
poate fi organizat (instituţionalizat), exercitat de societate în ansamblul ei
prin intermediul unor organisme şi organizaţii specializate, statale, sociale
şi neinstituţionalizate, realizat de anumite grupuri de apartenenţă (de
prieteni, vecinătate, cartier etc.). Din aceeaşi perspectivă controlul social
poate fi: formal, realizat prin intermediul unor legi şi prescripţii de natură
morală, administrativă, juridică etc. şi informal, întemeiat pe aprobare difuză
şi spontană.
Mijloacele controlului social constau dintr-o serie de
instrumente de presiune şi persuasiune, organizate şi neorganizate, implicite
şi explicite, directe şi indirecte, formale şi informale, conştiente şi difuze
etc. menite să influenţeze indivizii pentru a respecta normele morale şi
juridice.
Mijloacele controlului social pot fi grupate în:
1) psihosociale, prin care se încearcă realizarea
conformităţii acţionându-se asupra reprezentărilor, atitudinilor,
sentimentelor, opiniilor, ideilor şi comportamentelor indivizilor, astfel încât
să se realizeze o internalizare morală şi o respectare din convingere a
normelor şi valorilor sociale;
2) instituţionalizate, prin care se exercită presiunea
socială şi este impusă ordinea socială şi juridică, prin intervenţia organizată
a diferitelor organisme statale, juridice, politice-administrative etc.;
3) neinstituţionalizate, reprezentate de obiceiuri,
tradiţii, moravuri, uzanţe, cutume etc. care, datorită evoluţiei
cultural-istorice şi recunoaşterii de către majoritatea membrilor unei
societăţi, devin adevărate etaloane de conduită.
Delincvenţa juvenilă reprezintă un fenomen ce include
totalitatea încălcărilor de norme sociale săvârşite de către tineri sub 18 ani,
încălcări sancţionate penal (Popescu-Neveanu, 1978). Ea se referă aşadar la
activităţile ilegale comise de copil sau adolescent (Henggeler, 1989).
Din perspectiva psihofiziologiei vârstelor se consideră că
perioada minoratului coincide cu copilăria şi adolescenţa. Între aceste două
perioade nu există graniţe cronologice precis determinate. Adolescenţa cuprinde
două etape, preadolescenţa, de la 11-12 la 14-15 ani şi adolescenţa
propriu-zisă, de la 14-15 ani până la 18 ani, când de regulă, s-au produs toate
modificările psihofiziologice şi biologice care marchează trecerea la
maturitatea normală. Acest proces de transformare şi evoluţie a copilului
însoţit adesea de momente de criză, de îndoieli, de nelinişti etc. se
desfăşoară în medii şi contexte sociale diferite, cu propriile lor
particularităţi, influenţând dezvoltarea şi formarea personalităţii minorului.
Odată cu vârsta adolescenţei încep să apară conflictele de
autoritate, conflictele de idei, conflictele afective etc. Adolescenţa este considerată
“vârsta contestaţiei” (Vincent, 1972). Adolescentul se revoltă împotriva
atitudinii “protecţioniste” şi “paternaliste”. Preocuparea lui majoră în
relaţia cu adultul este să stabilească raporturi de egalitate şi nu raporturi
de tipul celor dintre cel educat şi educator. Contestarea reprezintă, de fapt,
o etapă de maturizare psihologică. Nevoia de a contesta aproape totul nu este
altceva decât reflectarea unui efort intelectual, absolut normal, de a regândi
totul independent şi de a nu accepta nici o idee “de-a gata”, fără ca mai întâi
să o fi trecut printr-un raţionament personal.
Termenul de delincvenţă juvenilă este o creaţie a doctrinei
penale şi a teoriilor criminologice sau sociologice în încercările lor de a
grupa infracţiunile în funcţie de criteriul de vârstă a infractorului.
Sistemul nostru juridic diferenţiază în cadrul categoriei
largi de minori câteva subcategorii. Astfel, minorii până la vârsta de 14 ani
nu răspund penal, chiar dacă ei comit infracţiuni (pentru aceştia se iau măsuri
cu caracter de ocrotire prin încredinţarea familiilor ori altor persoane pentru
supraveghere deosebită sau de internare în şcoli speciale de reeducare). Cei
care au vârsta între 14 şi 16 ani răspund juridic limitat numai dacă se
stabileşte existenţa discernământului la expertiza medico-legală psihiatrică,
iar minorii cu vârsta între 16 şi 18 ani, având discernământ răspund în faţa
legii.
Definirea delincvenţei juvenile a preocupat un număr mare de
cercetători, pornind de la evidenţierea caracteristicilor specifice
personalităţii delincventului minor. Astfel, s-a ajuns la conturarea unui
“profil psihologic” al acestuia (Popescu-Neveanu, 1978): înclinaţia către
agresivitate, fie latentă, fie manifestă, ce este bazată pe un fond de
ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate (munca, de exemplu);
instabilitatea emoţională generată de carenţe educaţionale şi, în ultimă
instanţă, de fragilitatea eului; inadaptarea socială, provenită din exacerbarea
sentimentului de insecuritate, pe care minorul caută să-l suprime prin
schimbarea frecventă a domiciliului, vagabondaj ori prin evitarea formelor
organizate de viaţă şi muncă; duplicitatea conduitei, manifestată în
discordanţa dintre două planuri: unul, cel al comportamentului tainic, intim în
care se pregăteşte infracţiunea şi celălalt, nivelul comportamental de relaţie
cu societatea, prin care îşi trădează de cele mai multe ori infracţiunea;
dezechilibrul existenţial, exprimat prin patimi, vicii, perversiuni etc.
Alte cercetări susţin ca în definirea delincvenţei să se
pornească de la conceptul de maturizare socială (Preda, 1981). Din această
perspectivă, delincventul ne apare ca un individ cu o insuficientă maturizare
socială şi cu dificultăţi de integrare în societate, care intră în conflict cu
cerinţele unui anumit sistem valorico-normativ, inclusiv cu normele juridice.
Delincventul prezintă un deficit de socializare, determinat de perturbarea sau
insuficienţa proceselor de asimilare a cerinţelor şi normelor mediului
socio-cultural şi a proceselor de acomodare la acesta prin acte de conduită
acceptabile din punct de vedere social-juridic. La majoritatea delincvenţilor
se manifestă în diverse moduri, un caracter disonant al maturizării sociale şi
implicit, al dezvoltării personalităţii. Astfel, întâlnim decalaje între
nivelul maturizării intelectuale, pe de o parte, şi nivelul dezvoltării
afectiv-motivaţionale şi caracterial-acţionale, pe de altă parte, decalaje
între dezvoltarea intelectuală şi dezvoltarea judecăţilor şi sentimentelor
morale sau atât o perturbare intelectuală cât şi o perturbare
afectiv-motivaţională şi caracterială.
Caracteristicile individuale ale adolescenţilor care ţin de
comportamentul delincvenţial includ factori cognitivi cum ar fi Q.I. şi
judecăţile morale, precum şi aspecte ale competenţei sociale, incluzând
abilităţile sociale, abilităţile în rezolvarea de probleme şi imaginea de sine
(Henggeler, 1989).
Competenţele sociale se referă la abilităţile de a utiliza
mediul şi resursele personale pentru a achiziţiona o bună dezvoltare ulterioară.
Fiecare din aceste caracteristici se formează prin influenţa mediului social
asupra adolescentului, care la rândul său influenţează mediul social. Este
vorba de un feed-back. De exemplu, familia şi grupul social interacţionează
sinergic în influenţarea acestor competenţe sociale ale adolescenţilor, iar
rezultatele acestor influenţe se răsfrâng asupra relaţiilor cu familia şi
grupul social. Aceste variabile se interrelaţionează, Q.I. fiind asociat cu
fiecare dintre ele. Cercetările sugerează că asocierea dintre delincvenţă şi
Q.I. este dependentă de relaţiile disfuncţionale şi de variabilele de personalitate
ale adolescentului.
Quay (1987) concluzionează că delincvenţii juvenili au un
Q.I. mai scăzut decât subiecţii nondelincvenţi. Un Q.I. ridicat ajută la
protejarea riscului de a fi implicat în cazuri de delincvenţă.
Abilităţile intelectuale scăzute predispun copiii la
dificultăţi de adaptare şcolară şi fiecare dintre acestea este asociată cu un
comportament delincvent. Abilităţile intelectuale scăzute sunt asociate cu
dificultăţi psihosociale, delincvenţa crescută reprezentând o manifestare a
acestor dificultăţi (Rutter & Giler, 1984).
Există cercetări (Henggeler, 1989) care atestă faptul că
minorii delincvenţi posedă o deficienţă morală care-i împiedică să înţeleagă ce
e bine şi ce e rău şi că limitele acestei aprecieri rămân la latitudinea lor.
Kohlberg (1969) a formulat un model conform căruia
comportamentul delincvent este rezultatul unor întârzieri în dezvoltarea
structurilor cognitive. Kohlberg a postulat existenţa a cinci stadii în
dezvoltarea judecăţilor morale la copii. În stadiul 1 şi 2 (preconvenţional)
binele şi răul sunt larg determinate în termenul contingenţei externe (întăriri
pozitive sau negative). În stadiul 1 copiii cedează în favoarea autorităţii
doar pentru a nu fi pedepsiţi. În stadiul 2, copiii au o conştiinţă naivă
asupra a ceea ce alţii doresc de la ei şi apreciază noţiunea de “bine”
(pozitiv), doar în sensul acţiunilor ce le satisfac dorinţele personale şi
câteodată şi dorinţele altora. Stadiul 3 şi 4 (convenţional) asimilează
regulile şi aşteptările familiei şi societăţii. Stadiul 3 defineşte binele ca
pe nişte acţiuni care vin în întâmpinarea aşteptărilor celorlalţi. În stadiul
4, binele reprezintă acele acţiuni care vin să ajute la menţinerea ordinii
sociale. Stadiul 5 (postconvenţional) recunoaşte caracterul utilitar dar
arbitrar al legilor sociale şi apreciază că aceste legi pot fi schimbate.
Gibbs (1987) apreciază că în stadiul 2, adolescenţii sunt
mai predispuşi activităţilor delincvenţiale decât în stadiul 3, deoarece
gândirea lor este egocentrică şi pragmatică, evaluând avantajele şi
dezavantajele acţiunii doar prin punctul lor de vedere.
Arbuthnot (1987) concluzionează că această asociere între
judecăţile morale şi comportamentul antisocial nu este mediată de vârstă, clasă
socială sau severitatea infracţiunii.
Stima de sine scăzută a adolescentului delincvent reprezintă
o apreciere realistă a experienţelor negative de viaţă ale acestuia şi a
eşecurilor concomitente şi nu cauza acestor dificultăţi. De asemenea este logic
faptul că o slabă apreciere a propriei competenţe va duce în mod cert la
exacerbarea propriilor probleme de către adolescent.
b.
Factorii implicati in deteminarea
comportamentului infracțional la minori
Cu toată complexitatea şi varietatea lor, factorii implicaţi
în determinarea devianţei comportamentale a minorilor pot fi sistematizaţi în
două mari categorii:
a)
factori individuali, de personalitate şi
b) factori externi,
sociali.
Din prima categorie fac parte: particularităţile şi
structura somato-fiziologică şi neuro-psihică, structura psihologică
particulară a minorului, posibilităţile intelectuale, particularităţile
afectiv-temperamentale etc. În a doua categorie se includ factorii de ordin familial,
socio-afectivi şi educaţionali, socio-culturali, economici etc.
Raportul dintre cele două categorii de factori, ponderea
fiecăruia în determinarea devianţei comportamentale a minorilor este greu de
precizat. Nu se poate izola sau exagera rolul unei categorii de factori. Aceşti
factori nu acţionează izolat, unilateral, ci concertat, delincvenţa fiind
rezultatul interacţiunii la un nivel scăzut al acestora.
Dezacordul dintre factorii individuali şi cei sociali este
defavorabil structurării unor conduite concrete. Dezacordul poate să apară fie
prin creşterea solicitărilor de mediu la un nivel care depăşeşte posibilităţile
minorului, fie când acestea sunt sub nivelul posibilităţilor sale reale.
Cercetarea efectuată pe bază de chestionar (Pitulescu, 1995)
asupra unor minori din centrele de reeducare Găieşti, Târgu Ocna (240 minori)
şi din aresturile unor poliţii judeţene (734 minori) a evidenţiat cauzele şi
condiţiile care determină comportamentul infracţional în rândul minorilor
(procentele se referă la subiecţi):
·
98%
incriminează teribilismul şi spiritul aventurier specifice vârstei minoratului;
·
93%
se referă la imaturitatea psihică datorită unei insuficiente socializări în
familie şi şcoală şi nedepistarea la timp a unor eventuale afecţiuni psihice;
·
93%
menţionează ca negativă lipsa de conlucrare între factorii educaţionali
(familie, şcoală, alte forme instituţionalizate);
·
92%
remarcă o creştere considerabilă a libertinajului în rândul minorilor şi
perceperea alterată a valorilor democraţiei;
·
87%
din subiecţii chestionaţi au acuzat carenţele educaţionale din familiile
dezorganizate sau aparent organizate;
·
86%
acuză lipsa de preocupare de la toate nivelurile pentru orientarea minorilor
spre activităţi folositoare, cultural-educative, care să se desfăşoare în
timpul liber al acestora;
·
82%
incriminează consumul de băuturi alcoolice practicat, de obicei, de minorii
proveniţi din familii cu părinţi alcoolici;
·
79%
menţionează insuficienta preocupare pentru pregătirea minorilor în ceea ce
priveşte viaţa sexuală, fapt care se află la originea infracţiunilor de viol,
perversiuni sexuale etc.;
·
79%
menţionează dezinteresul total din partea unor cadre didactice faţă de elevii
care prezintă deficienţe de adaptare;
·
78%
incriminează - în contextul atitudinal general - inadaptarea şcolară,
aptitudinile şcolare slab dezvoltate, tulburările afectivităţii şi cele
caracteriale;
·
78%
acuză răspândirea divorţului pe o scară din ce în ce mai largă, ca o
determinantă a abandonării obligaţiilor de educare şi supraveghere a copiilor;
·
70%
se referă la decalajul dintre aspiraţiile şi tentaţiile specifice vârstei
minorilor şi posibilităţile reale ale familiei de a le satisface, ceea ce duce
la comiterea unor furturi, tâlhării, înşelăciuni etc.;
·
68%
se referă la exemplul negativ al părinţilor - relaţii conflictuale persistente,
consum de alcool etc.;
·
67%
constată că mulţi minori receptează rapid modelul speculanţilor, care ajung
prin mijloace frauduloase la un standard de viaţă ridicat şi manifestă
predilecţie pentru a adopta un asemenea model existenţial;
·
57%
vizează pericolul pe care îl reprezintă liderii negativi - majori şi minori -
mai ales spre influenţarea spre devianţă a minorilor marginalizaţi ori cu
deficienţe;
·
48%
manifestă îngrijorare faţă de amploarea cazurilor de minori care inhalează
aurolac şi alte substanţe halucinogene deosebit de nocive pentru sănătatea lor
fizică şi psihică;
·
47%
se referă al inadaptarea minorilor proveniţi din mediul rural la modul de viaţă
urban, fapt ce facilitează atragerea lor de către infractorii majori la
comiterea unor infracţiuni;
·
43%
acuză cu severitate tendinţele unor cadre didactice de a promova toţi elevii,
menţionând fluctuaţia profesorilor şi a învăţătorilor, tolerarea aspectelor de
indisciplină din şcoli etc.;
·
35%
se referă la consecinţele pe plan infracţional pe care le produce necuprinderea
tuturor minorilor în procesul de învăţământ.
Corelarea complexă a datelor obţinute pe baza interviurilor
structurate aplicate eşantionului format din minori infractori şi eşantionului
derivat format din părinţi, precum şi al cadrelor didactice a pus în evidenţă o
disfuncţionalitate de tip familial.
Mediul familial poate fi apreciat sub aspectul structurii,
al condiţiilor economico-sociale şi a deficitului educativ. Mediul familial
poate prezenta carenţe foarte diverse de ordin juridic, social, moral,
pedagogic, legate de situaţii ca: infidelitate, părăsire, divorţ, concubinaj,
deces, narcomanii, vicii sexuale etc., fără a mai aminti de însăşi absenţa
mediului familial, ca în cazul copiilor orfani, abandonaţi, aflaţi în seama
asistenţei publice.
Regimul educativ familial s-a dovedit principala cauză a
eşecului în procesul de integrare şi, implicit cauza esenţială a devianţei
comportamentale a minorilor. Părinţii cercetaţi făceau educaţie în mod empiric,
bazându-se pe intuiţie şi obişnuinţă. Carenţele educative ale familiei se
manifestă prin: lipsa totală de interes pentru educaţia copilului; excesul de
grijă, răsfăţul din afecţiune exagerată; lipsa unităţii de opinie în măsurile
educative ale membrilor familiei; lipsa autorităţii morale a părinţilor
datorată unor deficienţe caracteriale, a unor vicii etc.; neputinţa de a oferi
copilului modele umane pozitive prin propriul lor exemplu de comportare; lipsa
de înţelegere şi afectivitate datorită egoismului şi indiferenţei faţă de
copil; severitatea excesivă, inconştientă sau voită, care creează un climat
familial anxios; folosirea actelor de violenţă ca mijloace educative.
Cea mai frecventă formă de manifestare a inadaptării
copiilor, având drept cauză carenţele mediului familial, este vagabondajul, 20%
dintre minori au părăsit înaintea săvârşirii infracţiunilor familia sau şcoala;
dintre aceştia 18% provin din familii deficitare comportamental. Formele cu
deficienţe de structură a familiei sunt multiple. În 20% din cazuri, familia
avea un singur părinte, datorită dezorganizării ei prin divorţ, 18% prin
abandon şi 3% prin deces; în 5% din cazuri familia fusese reconstituită prin
mariaj, având un părinte vitreg, 88% din aceste familii aveau un mediu conflictual.
Şocul produs de despărţirea părinţilor a constituit momentul hotărâtor care a
marcat evoluţia spre devianţă comportamentală.
Cadrele didactice investigate au semnalat în proporţie de
98% că, aducând la cunoştinţa părinţilor numărul mare de absenţe şi nivelul
scăzut la învăţătură al minorilor, aceştia au răspuns prin indiferenţă.
În delincvenţa juvenilă trebuie luate în considerare
alterările complexului somato-psihic, întârzierile de maturizare intelectuală
sau social-morală, profundele perturbări în dezvoltarea afectivă, alături de
rolul unor factori de macro şi microclimat social (trăiri confictuale în
familie, traume psihice, educaţie incorectă etc.), nefavorabil unei dezvoltări
armonioase şi unui comportament adecvat.
Din anul 1990 delincvenţa juvenilă se înscrie pe o linie
ascendentă. Factorii care au determinat această creştere sunt în general de
ordin economic, social, cultural etc. Perioada de tranziţie în care ne aflăm
generează în mod obiectiv unele efecte economice imprevizibile, care la rândul
lor au devenit cauze imediate ale multora din disfuncţiile apărute pe plan
social. Astfel, trecerea de la sistemul economic supercentralizat la cel al
economiei de piaţă, a dat naştere unei inflaţii galopante, necontrolabile, cu
consecinţe negative pentru standardul de viaţă al oamenilor. În această
perioadă apare în societate un fenomen nou, necunoscut majorităţii cetăţenilor,
fenomenul şomajului, cu impact asupra venitului familial şi implicit asupra
individului. Se conturează o disproporţie între nivelul preţurilor şi puterea
de cumpărare, efectul resimţindu-l, în primul rând, categoriile sociale cu
venituri mici.
Afectarea generală a condiţiilor de viaţă le determină pe
unele persoane să caute soluţii de obţinere a unor venituri compensatorii prin
care să-şi poată ameliora condiţiile de existenţă, folosindu-se de căi ilegale.
Are loc o diminuare a autorităţii şi funcţiei de control social al familiei. Se
conturează tot mai pregnant apariţia unor stări permisive accentuate faţă de
comportamentele deviante ale minorilor. Permisivitatea în asociere cu
indiferenţa faţă de viitorul propriilor copii, influenţează negativ
personalitatea acestora, determinându-i chiar să comită acte infracţionale.
Condiţiile de viaţă precare ale unor familii au contribuit
la apariţia fenomenului social cunoscut sub denumirea de “copiii străzii”, care
se adăpostesc prin gări, autogări, subsolurile clădirilor, reţele de
termoficare şi a căror sursă de existenţă o reprezintă cerşetoria, furtul etc.,
devenind în mod frecvent victime ale unor pedofili.
c.
Profilaxia delincvenței juvenile
Profilaxia delincvenţei juvenile se realizează prin
intervenţia asupra cauzelor, condiţiilor şi circumstanţelor care pot genera
acte infracţionale, acţionându-se atât asupra minorilor cât şi asupra mediului
micro şi macrosocial căruia îi aparţin. Prevenirea şi combaterea delincvenţei
juvenile presupune cercetarea ştiinţifică a fenomenului, perfecţionarea
cadrului legal de sancţionare a comportamentului deviant al minorilor şi
elaborarea unui sistem unitar şi coerent de prevenire a acestuia.
Cercetarea ştiinţifică a infracţionalităţii în rândul
minorilor implică studii complexe, interdisciplinare, care să abordeze
etiologia comportamentului infracţional la nivel individual, de grup şi la
nivel social, global. Trebuie avut în vedere factorii de control social,
asistenţă socială şi educativi care concură la activitatea profilactică şi la
ocrotirea minorilor aflaţi în situaţia de a săvârşi acte infracţionale. În
funcţie de complexitatea factorilor care generează comportamentul infracţional
al minorilor trebuie formulate şi orientate măsurile de prevenire.
Prevenirea eficientă a delincvenţei juvenile poate fi
realizată numai printr-o intervenţie educativ-coercitivă a unor instituţii
specializate, exercitată printr-un control social strict, iar în cazuri de
excepţie, în instituţii închise, anume create, profilate pe un sistem
corespunzător de şcolarizare, de pregătire profesională şi de redresare morală,
pe o durată care să poată fi individualizată de instanţele judecătoreşti în
funcţie de gravitatea faptei săvârşite şi de particularităţile individuale ale
minorului.
Prevenirea delincvenţei juvenile reclamă necesitatea
elaborării unei strategii noi şi unitare, cu acţiuni concertate din partea
tuturor instituţiilor, organismelor şi organizaţiilor care pot contribui la
reducerea fenomenului infracţional, avându-se în vedere:
·
înfiinţarea
unor organisme naţionale şi locale, care să contribuie la cunoaşterea exactă a
situaţiilor familiilor cu mulţi copii, îndeosebi a celor cu greutăţi materiale
şi insuficient consolidate moral;
·
cunoaşterea
familiilor care îşi neglijează îndatoririle faţă de copii, îi abandonează,
maltratează sau îi expun unor riscuri sociale;
·
avându-se
în vedere deficitul de experienţă pedagogică existent în prezent în interiorul
unei familii, îndeosebi a celor recent constituite, instituţiile specializate
vor trebui să elaboreze împreună cu alţi factori educativi, acţiuni menite să
deprindă părinţii în legătură cu îndatoririle ce le revin în domeniul
îngrijirii şi educării copiilor, relaţiile care trebuie să caracterizeze o
familie, perioadele critice din viaţa copiilor, metodele care trebuie folosite
pentru depăşirea momentelor dificile etc.;
·
cunoaşterea
riguroasă, pe fiecare localitate şi unitate teritorială a minorilor care
prezintă tulburări de comportament, tendinţe de inadaptabilitate, astfel încât
să se poată lua măsurile care se impun (medicale, educative etc.);
·
cunoaşterea
pe bază de analiză a stării infracţionale în rândul minorilor şi elaborarea
unor strategii de diminuare a acesteia;
·
instituirea
unui sistem de pregătire a unor specialişti în probleme de prevenire şi
combatere a delincvenţei juvenile;
·
asigurarea
necesarului de instituţii special amenajate pentru ocrotirea minorilor, care
din diverse motive nu au nici un fel de cămin, trăind în stradă;
·
organizarea
de către autorităţile publice locale a unor acţiuni de cuprindere în procesul
de învăţământ a copiilor care provin din familii de rromi.
În prezent, mai mult ca oricând, instituţiile de învăţământ
trebuie să coopereze într-o mai mare măsură cu familia, organizaţiile
comunitare şi toţi factorii implicaţi în sistemul educativ al societăţii.
Învăţământul trebuie să răspundă unităţilor socioprofesionale actuale şi de
perspectivă, astfel încât toţi tinerii să aibă posibilitatea de a se încadra în
muncă.
Majoritatea cercetărilor (Knopp, 1985) implicate în
prevenirea delincvenţei juvenile operează cu strategii derivate din paradigme,
condiţionări operante, cognitiv-comportamentale şi învăţare socială. Se propun
câteva modele generale, având drept ţintă caracteristicile
cognitiv-comportamentale:
a) reducerea neîncrederii şi stimularea motivaţiei în
vederea unei integrări sociale adecvate;
b) stimularea capacităţii empatice, cultivarea relaţiei şi
dezvoltarea înţelegerii pentru situaţia victimelor;
c) furnizarea unor modalităţi de acţiune faţă de evenimente,
situaţii neaşteptate;
d) consilierea tinerilor victimizaţi;
e) educaţia sexuală, modificarea distorsiunilor cognitive în
privinţa comportamentului sexual inadecvat;
f) utilizarea unor procedee de condiţionare faţă de modelele
de comportament alterate;
g) dezvoltarea abilităţilor sociale şi controlul anxietăţii;
h) terapia familială.
Mijloacele de informare (presa, radioul, televiziunea etc.)
exercită o influenţă deosebită asupra personalităţii în formare a minorului. De
aceea, se impune chiar interzicerea difuzării, unor materiale (scene, cazuri)
care elogiază furtul, violenţa, amoralul, nefirescul şi excentricul în raport cu
firescul, ceea ce degradează imaginea relaţiilor interpersonale, contaminează
deosebit de periculos viaţa şi comportamentul minorului.
Se impune o reconsiderare a concepţiei de organizare atât a
centrelor de primire, cât şi a celor de reeducare a minorilor, pentru a oferi
condiţii corespunzătoare de cazare, hrană, educaţie, supraveghere şi formare
profesională, elemente definitorii în reintegrarea socială a delincventului
minor.
Unităţile de poliţie trebuie să-şi înfiinţeze formaţiuni
distincte specializate pe probleme de minori, formaţiuni încadrate cu
specialişti din domeniul sociologiei, psihologiei, pedagogiei, criminologiei
etc., care să studieze acest fenomen sub toate aspectele (etiologia, evoluţia
şi tendinţele sale) pentru a întreprinde cele mai adecvate măsuri de prevenire
a delincvenţei juvenile.
Programa de învăţământ preuniversitar să cuprindă activităţi
de educaţie morală, juridică şi pregătire antiinfracţională a minorilor.
Direcţiile pentru muncă şi ocrotire socială şi autorităţile
tutelare să fie încadrate cu psihologi şi asistenţi sociali în mod
corespunzător pentru a găsi cele mai optime soluţii în problema minorilor.
CAPITOLUL I
1.1. Concept
Conceptul de „delincvenţă juvenilă”
cuprinde două noţiuni distincte care trebuie precizate şi anume conceptul de
„delincvenţă” şi cel de „juvenil”. Deşi ambii termeni au intrat în limbajul
comun şi par cu semnificaţii bine determinate, ei sunt folosiţi adesea cu
înţelesuri diferite nu numai în vorbirea curentă, ci şi în limbajul ştiinţific.
Termenul de „delincvenţă juvenilă”
nu este întâlnit nici în legislaţia penală în ţara noastră, nici în dreptul
pozitiv al altei ţări. El este o creaţie a doctrinei penale şi a teoriilor
criminologice sau sociologice în încercările lor de a grupa o serie de infracţiuni
în funcţie de criterii de vârstă considerându-se, în mod justificat, că faptele
penale prezintă o serie de particularităţi determinate de nivelul de maturitate
biologică şi cu precădere mintală a subiectului activ al infracţiunii.
Conceptul de „delincvenţă juvenilă”
este sinonim în anumite limbi cum sunt, de pildă, română, italiană, germană şi
franceză cu noţiuni de criminalitate juvenilă (criminalita giovenile,
criminalité juveńile). Cu toate acestea la origine, şi anume în limba latină,
aceste cuvinte aveau înţelesuri diferite. Verbul „delinquere” avea concepţia de
“a greşi”, “a scăpa din vedere”, “a lipsi”, în timp ce prin “crimen” se
înţelegea crima la care se asociau semnificaţiile de “scuzare” “imputare”,
pricină a unui rău.
Prin delincvenţă se înţelege o serie
de fapte ilicite, indiferent dacă au sau nu un caracter penal (fuga de la
domiciliu, absenţa repetată şi îndelungată de la şcoală, precum şi anumite
fapte imorale care nu constituie infracţiuni).
Este posibil şi verosimil ca
termenul de “delincvenţă juvenilă” să fi fost introdus şi generalizat cu intenţia
de a nu se asocia conotaţiile prea grave ale conceptului de “criminalitate” cu
faptele comise de minori (Pitulescu, 1995). Întrucât
în vorbirea corectă din ţara noastră şi din alte ţări (de exemplu Franţa şi
Italia) cuvântul crimă era asociat cu un regim sever de executare a pedepselor,
s-a introdus prin acceptare tacită, şi conceptul de “delincvenţă” care s-a
generalizat în mod treptat în cazul minorilor, fără să se elimine însă conceptul
de “criminalitate”. De aceea ele continuă să fie folosite cu aceeaşi
semnificaţie. În Franţa şi Italia termenul de “criminalitate juvenilă” este
întâlnit cu precădere în literatura juridică în timp ce sintagma “delincvenţa
juvenilă” este folosită mai frecvent în studiile şi cercetările criminologice,
sociologice şi psihologice.
În unele lucrări referitoare la delincvenţa juvenilă este întâlnit
Get Free Quote!
318 Experts Online